Le vorbim copiilor de fricile noastre?

Le vorbim copiilor de fricile noastre

De curând mi-a atras atenția un articol în care se vorbea despre stresul părinților în vremurile actuale și dacă este ok sau nu să le arătăm asta și copiilor. Și m-a pus un pic pe gânduri.

De obicei, avem tendința să-i protejăm, să-i ferim de relele nu doar văzute, ci și auzite. Și credem că mascând anumite subiecte delicate, protecția vine automat la pachet. Ei bine, nu este chiar așa. Pe această tematică, recent, a fost publicat în Journal of Family Psychology un studiu care demonstrează că cei mici simt imediat decepțiile, îngrijorările, angoasele noastre ca părinți și le preiau ca atare.

Indiferent care este sursa stresului nostru (acum poate fi COVID-19, cu altă ocazie poate fi orice alt context cauzator de stres), hai să fim autentici în fața lor. Mulți ar spune că este perfect normal să le ascundem sentimentele și trăirile neplăcute, însă, Sara Waters, coordonatorul studiului de care vă spuneam mai sus și profesor asistent la Departamentul de Dezvoltare Umană al Universității de Stat din Washington zice cam așa:

„Este important să fim sinceri cu copiii legat de sentimentele noastre, inclusiv emoții negative precum stresul sau supărarea. Nu înseamnă să le împărtășim toate detaliile supărării noastre sau să le pasăm stresul. Dar și să ne prefacem că suntem bine și să nu fim, nu este ok.”

Păstrați-vă autenticitatea emoțională

În cel mai calm mod posibil, ar trebui să le vorbim copiilor despre etapele stresante și evenimentele dificile prin care trecem, pentru a le putea arăta autenticitatea emoțiilor noastre. Fie că ne-am mutat biroul acasă și vorbim mai mult cu clienții, fie că, din contră, deși mulți părinți stau acasă noi trebuie să plecăm la serviciu, suntem în șomaj tehnic sau, și mai grav, ne-am pierdut locul de muncă. Fie că suntem mai obosite și că nici nouă nu ne place să facem teme când ne-am putea uita la Netflix. Că ne îngrijorează timpul lor petrecut la ecrane sau ce se va întâmpla cu economia țării în următoarea perioadă… Orice subiect care ne apasă vreun buton trebuie vorbit cu ei pentru că este parte din educație.

Astfel, nu vor fi luați prin surprindere de anumite schimbări ce pot apărea în viața lor, vor fi updatați (ceea ce-și doresc toți bandiții zilelor noastre) și vor putea prelua modelul de gestionare a unei viitoare situații de criză. Vor avea șansa de a trata cu calm o problemă, înainte de a se avânta în rezolvarea ei (asta în speranța că nu vor fugi de ea ).

Păstrațivă calmul și…

Dacă noi suntem bine, emoțional, copiii au un talent înnăscut de a face față „greutăților”. Important este să ne simtă alături!

Și pentru că în orice dialog este nevoie de doi interlocutori:

  • Întreabă-i ce știu despre situația actuală, dacă se simt îngrijorați și de ce anume;
  • Ascultă-i activ și fă-i să se simtă în siguranță să-și exprime propriile sentimente;
  • Fii sincer cu stresul care te macină, dar nu le oferi mai multe detalii decât pot duce;
  • Arată-le cum faci tu să te calmezi, să te simți mai bine; discutați despre tactici care funcționează sau nu în cazul vostru.

Prima parte a gândurilor mele scrise aici are bază științifică mai mult, așa-i că ați simțit asta? Recomandarea este să faceți x – y. Și acum, fix acum când abundă pe rețelele de  socializare video-uri, meme-uri, poze, Tik Tok videos cu ce e de făcut și ce nu – hop și littlebandit.

Familia noastră nu e o excepție. Dar îmi permit să pun în scris ce simt pentru că în toate conversațiile mele zilnice cu clienții aud același lucru – am nevoie de spațiu, am nevoie să fiu eu cu mine. Și, desigur, balena de vinovație care te lovește când îndrăznești să te gândești că ai putea să NU faci vreo activitate creativă cu ei acum. Păi uite pe Insta ce frumos a făcut X. Surpriză, viața ta reală nu e pe Insta. Emoțiile tale sunt reale. Și au voie să iasă la suprafață de față cu copilul.

Ieri, a asistat V (5 ani) la o discuție mai aprinsă între adulți. Și l-am întrebat la final: cum s-a văzut cearta noastră de la tine, de pe canapea? Mi-a sus că e bine că ne certăm pentru că nu îi dăm de mâncare dragonului din burtică. Și dragonul trebuie să iasă afară, altfel ne face rău. Ei înțeleg, dar mai presus de toate simt. Și cu asta rămân. Cu felul în care s-au simțit. Sunt suficient de mari chiar și cei mai mici dintre ei să își dea seama de ce se întâmplă. Ei știu să ceară iubire și se urcă în brațele noastre și o obțin chiar și atunci când poate nu le putem oferi o îmbrățișare. Ei se uită la tine și te urmăresc cu privirea și nu te lasă până nu se asigură că primesc un răspuns de iubire. Noi de ce nu cerem iubire? Și dacă nu o cerem, cum să ne așteptăm să o primim?

“Îmi e frică de necunoscut, dar suntem împreună în asta și vom fi bine! Te iubesc!”

Sursă foto: James Besser on Unsplash

 

Share:

SUS

X